Avangarda zonei euro

"Crizele au făcut UE mai puternică" - este una din platitudinile pe care le auzi invariabil când se discută despre procesul european de unificare. Recent, ministrul german de Externe a atras atenţia că, de data asta, s-ar putea să nu fie deloc uşor.

Apoi, dacă arunci o privire înspre presa europeană constaţi că mai peste tot criza elenă este considerată o adevărată probă de foc pentru Uniunea Europeană. Lipseşte solidaritatea, spun mulţi comentatori francezi şi britanici, care se plâng că interesele naţionale sunt mult mai pregnante. La fel şi neînţelegerile economice şi politice.

Este consternant să vezi că tocmai blogurile şi ziarele anglo-saxone cer, imperios şi pline de mânie, solidaritate neţărmuită cu Grecia din partea Germaniei. Însă nu britanicii sunt cei care resping categoric solidaritatea? E limpede că unele state membre nu sunt evaluate cu aceeaşi unitate de măsură.

E nevoie de mai multă Europa?

Pe de-o parte, supărarea pe germani, care sunt simultan acuzaţi de dominaţie neo-colonialistă, se bazează pe un sentiment de profundă dezamăgire. Decenii la rând s-a tot spus: în caz de nevoie, nemţii plătesc.

Acesta a fost de altfel şi principiul care l-a ghidat pe Tsipras. De fiecare dată când UE a trebuit să rezolve unele probleme sau a avut nevoie de bani pentru a cimenta diverse compromisuri, Berlinul s-a arătat extrem de generos. Din punct de vedere istoric o atare abordare este corectă şi are la bază un soi de plată specială pentru "reconstrucţie" în Europa. Unii economişti cataloghează aceste plăţi drept "costuri de luare a deciziilor". Însă această perioadă post-război a trecut şi ea.

Ei bine, Franţa, care acuză guvernul de la Berlin de lipsă de viziune europeană, vine cu o idee mai veche dar îmbrăcată în straie noi. Nu avem nevoie de mai puţină, ci de mai multă Europa, motiv pentru care ar trebui să apară un fel de avangardă europeană, a spus Francois Hollande. Despre acest lucru se tot discută de vreo 20 de ani.

Câteva state dornice ar putea să se asocieze şi să preia, împreună cu câteva instituţii, ştafeta europeană. Între timp, celelalte ţări, să vină şi ele încetişor din urmă. Preşedintele francez, cuprins de o frenezie europeană, propune abordarea ideii "unui guvern euro şi dotarea acestuia cu buget propriu şi parlament proprii".

Vise plăcute, Francois! Iar înainte de culcare spune-ne, te rugăm, ministrul de finanţe al acestui guvern euro ar fi german sau francez? Wolfgang Schäuble, pe nedrept criticat, probabil că are acum un puternic deja-vue. Nu el a fost cel care în anii '90 a vorbit despre Germania şi Franţa ca despre un "nucleu dur" european?

Lipseşte consensul

În cadrul acestei noi dezbateri despre viziuni şi ţeluri europene, multe lucrurile par să deraieze: istoria culturală, idealurile, tabelele Excel, reeşalonarea datoriilor, ba chiar şi mândria naţională a popoarelor. Aşa apare un creuzet haotic plin de ideologii şi visurile unei lumi mai bune. Unde, în acest context, este avangarda? S-ar îmbunătăţi viaţa dacă Germania şi Franţa ar colabora mult mai strâns?

Vecinii francezi au de făcut un munte imposibil de reforme, se luptă cu debordantul lor stat social şi cu gena revoluţionară neostoită prezentă în fiecare francez. În Germania, amestecul conţine un pic cam mult neoliberalism, multe răni sociale aşteaptă să se vindece, iar cetăţeanul german este în continuare năpădit de spiritul ordinii şi economisirii. Aceste două ţări ar trebui aşadar să formeze un fel de euro-guvern cu reguli comune? Acest lucru nu a funcţionat până acum. De ce ar avea sorţi de izbândă de acum înainte?

Este această perioadă a crizelor, acuzaţiilor reciproce, a jignirilor şi discordiei zgomotoase - momentul potrivit pentru a face un nou pas către nimic? Mai degrabă nu. Mai vechiul avertisment în lăgătură cu divizarea Europei în grupuri geografice, economice şi politice rămâne în continuare valabil şi ar putea duce la o rupere totală.

Ce ţară ar vrea să fie considerată de mâna a două şi pusă la un loc cu datornicii şi refractarii în faţa reformelor necesare? Deficienţa de curaj poate paraliza Europa, dar excesul de curaj o poate omorî. Or, în acest moment, nu ar trebui să ne sinucidem de frica certurilor în familie, chiar dacă trebuie admis că atmosfera generală n-a mai fost de mult timp atât de precară.

Următoarea criză majoră, care nu va veni din Grecia, va îndrepta din nou atenţia către avantajele pe care le oferă rămânerea în "clan", fie el şi fisurat pe alocuri.