China comunistă şi premiul Nobel pentru Literatură

Regretele n-ajută la nimic, deşi ar fi fost drept şi ar fi stat bine României, ca premiul Nobel pentru Literatură să-i fie decernat lui Mircea Cărtărescu.

Sau altui scriitor care-şi asumă lupta împotriva vreuneia din hidrele totalitare. L-a luat, sau mai precis îl va primi, în schimb, un narator chinez. Unul care nu obişnuieşte să se ia în piept cu regimul comunist.

La bursa speculaţiilor se vehiculaseră şi alte nume grele. Al canadiencei Alice Munro, de pildă, - soluţie nord-americană logică, după prea mulţi ani, aproape 20, în care distincţia a ocolit inexplicabil meleagurile americane şi pe scriitori de calibrul unui Philip Roth. Sau al japonezului Haruki Murakami, al albanezului Ismail Kadare, al nigerianului Nurudiin Farajh, al britanicului Salman Rushdie. Cu toţii l-ar fi meritat.

Şi l-a adjudecat în schimb Mo Yan, pe numele său adevărat Guan Moye. Pseudonimul său înseamnă „taci” şi pare, paradoxal pentru un literat, a fi program. Născut în 1955 într-o familie de ţărani din estul ţării, Guan a făcut, sub Mao, o foame atât de cruntă încât s-a văzut silit la un moment dat să se hrănească deopotrivă cu buruieni şi coajă de copaci.

Potrivit scriitorului, originea numelui său fictiv se pierde în negura copilăriei sale de băieţel vorbăreţ atenţionat să-şi mai şi ţină pliscul şi corespunde intenţiei autorului de a vorbi contemporanilor săi prin operă şi nu prin declaraţii.

Fapt e că ştirea că Mo Yan va primi mult râvnita distincţie literară decernată de Academia Suedeză nu i-a surprins pe bookmakeri, dar i-a deconcertat pe mulţi cunoscători ai realităţilor politice ale Chinei.

Fiindcă Mo, care, potrivit Academiei scandinave, „uneşte cu un realism halucinant basmul, istoria şi contemporaneitatea” e orice numai disident nu. „Asociind imaginaţie şi realitate, perspectivă istorică şi socială, Mo a creat un univers care, prin complexitatea sa aminteşte de cele ale unor scriitori precum William Faulkner şi Gabriel Garcia Marquez”, au mai afirmat academicienii suedezi.

Mo Yan şi-a cucerit celebritatea în 1987, cu romanul său, Câmpul roşu, transformat într-un scenariu şi devenit apoi un film de mare succes realizat de cineastul chinez  Zhang Yimou. Pelicula sa, despre duritatea extremă a vieţii ţăranilor chinezi în prima fază a regimului comunist a obţinut marele premiu al Berlinalei, în 1988.

La 12 ani, Mo s-a văzut nevoit să părăsească şcoala şi să pună umărul la muncile agricole, iar apoi să lucreze într-o uzină. „Marea şansă”, dacă se poate numi astfel, a dat peste el când l-a recrutat armata populară. Ca militar a putut începe să studieze literatura şi să scrie.

El însuşi a declarat că „foamea şi singurătatea” i-ar fi fost „norocul”, fiindcă l-ar fi ajutat să devină scriitor. A debutat în 1981 cu o nuvelă. Au urmat aproximativ 20 de romane, din care majoritatea au fost traduse în limbile europene.

Fresca istorică „Sâni frumoşi, fese frumoase”, potrivit autorului, principala sa operă, precum şi alte cărţi care îmbină satira şi fantezia exprimate într-un stil inconfundabil n-au obţinut întotdeauna note bune de la criticii săi chinezi, care i-au denunţat  „provocările” şi „vulgaritatea”.

Influenţat de câţiva scriitori occidentali de marcă, precum D.H. Lawrence şi Ernest Hemingway, Mo Yan şi-a văzut interzise în patrie unele din scrieri, a încercat să dea cu tifla cenzurii, dar a rămas un literat agreat de regim, care a şi salutat de altfel, cu mare entuziasm, ştirea nobelizării lui.

În ce-l priveşte, Mo Yan a optat, inclusiv la Târgul de Carte de la Frankfurt, în 2009, pentru a rămâne un scriitor care, în pofida prezenţei sale în vest şi în ciuda influenţei şi protecţiei conferite de succesul său internaţional, n-a deschis niciodată gura în apărarea colegilor săi persecutaţi.

Dar Mo Yan nu e un autor lesne etichetabil ca obedient scriitor de stat, nu poate fi calificat ca ideolog obsecvios, nu poate fi expediat rapid într-un sertar şi e greu de bănuit că ar constitui un punct într-un prezumtiv  program de premieri ale Chinei din motive politice sau economice. La urma urmei poate că distincţia care i se acordă povestitorului chinez ar vrea să restabilească primatul autonomiei şi demnităţii literaturii în faţa excesivei ei politizări în complicata şi globalizata lume contemporană.   

Mo nu e primul chinez a cărui literatură e recompensată cu cel mai important premiu în domeniu. Şi laureatul anului 2000, Gao Xingjian, s-a născut în China comunistă, dar era cetăţean francez când i s-a decernat premiul. Atunci, propaganda chineză a tăcut mâlc. Acum este exuberantă.