Care poate fi adevăratul mobil al separatismului?

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a protestat recent împotriva comparaţiei care se face între dorinţa Scoţiei de a se desprinde din Regatul Unit şi proiectul autonomiei secuieşti. „Nu exista nicio asemănare între Ţinutul Secuiesc şi Scoţia. Din punctul meu de vedere, e o greşeală uriaşă să faci astfel de comparaţii, acolo e cu totul şi cu totul altă situaţie, iar dacă cineva face o astfel de comparaţie, înseamnă că nu a înţeles nimic sau vrea să creeze o diversiune”, a spus Kelemen Hunor, conştient în primul rînd că această comparaţie îi creează un mare dezavantaj politic.

Cel puţin în ce priveşte istoria şi condiţia politică actuală, liderul UDMR are dreptate. Scoţia are deja mai mult, mult mai mult decât au pretins maghiarii din România în proiectul de autonomie publicat recent. În 1999, ca urmare a unui referendum ţinut cu doi ani mai devreme, a fost instituit Parlamentul scoţian, care deţine puteri inclusiv în ce priveşte stabilirea regimului fiscal. Dar, în realitate, încă de la origini, de la 1707, atunci când au fost abolite parlamentele naţionale şi a fost instituit un singur Parlament la Londra, Scoţia a continuat să păstreze un sistem propriu de legi, iar de-a lungul timpului a reuşit să obţină un transfer tot mai larg de putere în beneficiul său. În 1885 Scoţia dobândea o anumită autonomie administrativă, prin înfiinţarea în cadrul guvernului de la Londra, a aşa-numitului Scottish Office, care avea în competenţe justiţia, educaţia, agricultura şi pescuitul şi care era condus de un secretar de stat anume dedicat. În fine, după o evoluţie autonomistă accelerată puternic în ultimii 25 de ani, Scoţia îşi are astăzi un parlament şi un guvern propriu condus de premierul Alex Salmond.

E prea limpede acum că ungurii din secuime nu deţin nici pe departe autonomia de care se bucură de foarte multă vreme scoţienii şi care va creşte după referendumul de ieri, ca o concesie suplimentară făcută de guvernul de la Londra. De fapt, ungurii nu au absolut nici un fel de autonomie, aşa încât comparaţia cu Scoţia sună neplăcut mai ales în urechile lor. În plus maghiarii au insistat mult pe diferenţa dintre autonomie şi independenţă tocmai pentru că sunt conştienţi de limitele demersului lor şi pentru că speră ca tocmai această diferenţă bine pusă în valoare să le aducă un oarecare succes. Proiectul autonomiei secuieşti prevede de altfel în mod expres o trimitere la ”statul naţional şi indivizibil România”, tocmai pentru a trasa din start limitele propriilor revendicări.

În sfârşit, nimeni nu ignoră totuşi că separatismul scoţian, sau cel catalan creează o emulaţie şi că, în ciuda tuturor diferenţelor istorice, stimulează revendicările autonomiste. Dacă lumea, tot mai omogenă ca mod de gândire şi principii politice, mai ales în spaţiul restrâns european, acceptă o autonomie într-un loc, de ce nu ar accepta-o şi într-altul? Acesta este raţionamentul care încurajează, fireşte, o mişcare politică de acest tip.

Dar întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem e dacă naţionalismul este adevăratul sau unicul motor al acestor sciziuni sau revendicări autonomiste. Unii par să creadă că unicul agent rămâne naţionalismul revigorat, în mod paradoxal, tocmai în epoca Europei post-naţionale. De exemplu americanul George Friedman (Stratfor) pare să nu aibă nicio îndoială că independenţa Scoţiei (încă realizabilă la momentul publicării analizei sale) va fi de natură să stimuleze peste tot în lume punerea mai strictă în aplicare a principiului autodeterminării naţiunilor, ceea ce, în opinia sa, ar avea consecinţe şi în România, Slovacia, Ucraina (Galiţia), adică peste tot acolo unde naţiunile unitare au fost divizate de ordinea politică instituită după Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă îşi trădează principiile, susţine americanul, lumea democratică nu poate rezista impulsului de a da curs principiului de autodeterminare naţională. Atracţia compulsivă a principiului naţional este, crede analistul, mai puternică uneori decât criteriul economic.

Totuşi există puternice înclinaţii separatiste în nordul Italiei, apoi laVeneţia care, foarte recent, într-un referendum fără valoare oficială şi-a declarat independenţa faţă de restul Italiei, a existat, de asemenea, în anii 40-50 ai secolului trecut, un separatism sicilian şi nici catalanii nu pot invoca adversităţi sau incompatibilităţi istorice aşa cum ar face-o ungurii cu românii sau cu slovacii. Replierea pe conturul vieţii naţionale se confundă uneori pur şi simplu cu o repliere regională în care principiul naţional poate fi destul de slab. Altceva pare să conteze într-o mult mai mare măsură, fie că vorbim de economie, de principii sociale sau de altceva mai misterios care nu a fost încă bine definit.

Ceea ce uneşte toate mişcările separatiste şi care nu pot fi puse întotdeauna, în ciuda a ceea ce crede Friedman, pe seama naţionalismului compulsiv pare a fi, mai curând, dorinţa pură de a trăi departe de lumea globală, de a crea o ruptură cu acest curs al lumii al cărei orizont este destul de nebulos şi nu pare a oferi prea multe speranţe. În orice caz e posibil ca şi atunci când invocă naţionalismul ca princpiu, aşa cum au făcut deunăzi scoţienii, adevăratul motor al separaţiei să fie altul.