Canalul Suez împlineşte 150 de ani

"Guvernul egiptean face cunoscută etatizarea Canalului Suez". Cu aceste cuvinte simple, preşedintele Gamal Abdel Nasser a făcut în 1956 cunoscută o decizie care a produs euforie în Egipt şi indignare în Europa. Multă vreme Nasser a aşteptat credite din SUA pentru construcţia barajului de la Assuan. Dar fiindcă la Casa Albă existau temeri că Nasser s-ar putea alătura taberei sovietice în încleştarea din Războiul Rece, preşedintele Eisenhower a decis să nu acorde acele credite.

Revoltat de politica SUA, Nasser a decis să obţină finanţare pe altă cale, prin naţionalizarea Canalului Suez. Acesta se afla însă majoritar în posesia Societăţii franco-britanice Suez. Deşi Nasser a promis o despăgubire corespunzătoare, cele două state europene nu s-au arătat dispuse să accepte decizia preşedintelui egiptean. Când negocierile ulterioare au eşuat, cele două ţări europene, sprijinite de Israel, au atacat la finele lunii octombrie Egiptul în zona canalului. În reacţie, SUA şi URSS au forţat, prin intermediul ONU,  retragerea trupelor franceze, britanice şi israeliene din regiune. Orientul Mijlociu trebuia să rămână zona de influenţă a marilor puteri şi nu a europenilor.

Simbol al progresului

Politologul Thomas Demmelhuber, profesor la Universitatea Erlangen-Nürnberg, arată că Nasser a fost în primul rând interesat să procure fonduri pentru proiectul său de prestigiu - construcţia barajului de la Assuan. Clar este de asemenea că, de la deschidere, Canalul Suez a fost un obiectiv naţional de prestigiu. "De când a fost construit, în urmă cu 150 de ani, de ţărani egipteni, Canalul Suez este un simbol al progresului ţării de la Nil. Această idee a jucat şi ea un rol la etatizarea căii de navigaţie."

Faptul că naţionalizarea fusese mai mult decât un act pur economic a fost recunoscut de Nasser în octombrie 1956. Pentru el, preluarea controlului asupra canalului era un act de naţionalism arab, foarte important în ochii legendarului lider egiptean. Nasser a subliniat că naţionalismul arab "izvorăşte din sentimentele arabilor, din inimile arabilor. Ei vor să trăiască în demnitate. Şi vor să fie independenţi."

Şantier între două mări

Planul de a construi un canal între Marea Mediterană şi Marea Roşie există de multă vreme, aminteşte Thomas Demmelhuber. "Otomanii au avut această idee deja în secolul al XVI-lea. Şi inginerii francezi care au însoţit în 1798 trupele lui Napoleon au efectuat studiile aferente, dar au ajuns la concluzia că proiectul este irealizabil. La aceeaşi concluzie au ajuns iniţial britanicii. Abia Ferdinand de Lesseps a demarat lucrările propriu-zise."

Iniţial, la lucrările de construcţie au luat parte mii de muncitori europeni care au escavat albia canalului. Dar fiindcă nu s-a reuşit recrutarea de forţă de muncă suficientă, domnitorul egiptean Mohammed Said a trimis în 1861 la muncă forţată 10.000 de egipteni din partea de nord a ţării. Un an mai târziu a adăugat acestora alţi 18.000 de salahori.

Decizia domnitorului a avut şi o motivaţie de ordin demografic. El s-a temut că numeroşii europeni prezenţi ar putea transforma zona canalului, de facto, într-un avanpost al Europei. Într-adevăr, canalul a rămas pentru început în posesia Egiptului, dar a luat trăsăturile unei zone internaţionale. "Port Said este aproape un oraş", nota orientalista franceză Narcisse Berchère, care a petrecut în 1861/62 câteva luni la canalul Suez, fiind invitata lui Ferdinand de Lesseps. "Aici se numără 1023 de europeni şi 1578 de arabi. Există restaurante, cafenele, ateliere de croitorie şi cantine." Oraşul unde au demarat lucrările nu a atras doar oameni oneşti. Potrivit unui călător britanic, Port Said este "locul în care păcatele din est şi din vest îşi găsesc un azil comun."

"Nu mai este o parte a Africii"

Canalul a adus transformări enorme Egiptului de atunci. Oraşele aflate în zona canalului, în primul rând Port Said, au devenit centre comerciale extrem de dinamice, care au racordat Egiptul la reţeaua comercială globală. "Autostrada Imperiului Britanic", cum a fost supranumit canalul, a scurtat substanţial distanţa dintre Londra şi Mumbay, de la 19.855 la 11.593 kilometri. Acest fapt a impulsionat spectaculos transportul naval. Dacă în anul 1870 canalul era travsersat de 486 de nave cu 26.758 de pasageri la bord, în anul 1913 s-au înregistrat deja 5085 de traversări cu 234.320 de pasageri. "Ţara mea nu mai este parte a Africii", a afirmat domnitorul Egiptului Ismael Paşa cu ocazia inaugurării Canalului Suez, pe 17 noiembrie 1869. "Eu am transformat-o într-o parte a Europei", a adăugat el.

Indicator al progresului

De la încheierea, în 2015, a lucrărilor de lărgire a Canalului Suez, acesta poate fi traversat de şi mai multe nave. După ce preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi a dat startul lucrărilor, 45 de nave de dragare au escavat, în cooperare cu mii de mijloace de transport, în parte şenilate, mai bine de 258 de milioane de metri cubi de nisip. A fost lărgit astfel Canalul Suez pe un segment de aproape 40 de kilometri. În urma acestor lucrări, capacitatea de transport a canalului s-a dublat. În loc de 49 de nave, cât puteau zilnic traversa odinioară canalul, acum număril a crescut la o sută. În anul fiscal 2018-2019, Canalul Suez a adus la bugetul Egiptului 5,9 miliarde de dolari.