Brexit-ul și ramificațiile estice

Campania premierului David Cameron pentru reformarea Uniunii Europene se desfășoară pe fondul unei creștei a euroscepticismului în rândul cetățenilor britanici. Cel mai recent sondaj de opinie realizat de YouGov și dat publicității în 4 februarie arată că 45% dintre britanici doresc ieșirea Marii Britanii din UE, iar 36% se pronunță pentru rămânere. Restul de 19% nu se pronunță. Un sondaj anterior, publicat în 28 ianuarie, indica 42% în favoarea unui Brexit și 31% pentru UE. Din septembrie anul trecut, euroscepticismul crește mereu. Totuși pozițiile sunt foarte schimbătoare, graficul opiniilor pe o perioadă mai lungă de timp arătând ca au mai fost perioade în care euroscepticii îi dominau copios pe eurofili (mai ales în 2012 și 2013) pentru ca ulterior tendința să se inverseze.

Revenind la ultimul sondaj, dacă cei care nu se pronunță sunt scoși din calcul, 56% s-ar pronunța pentru părăsirea UE și 44% pentru rămânere. Criza refugiaților, ca parte a problemei mai mari a imigrației, a dat un mare avânt euroscepticilor, cu atât mai mult cu cât compromisul obținut de David Cameron din parea UE nu pare satisfăcător. Dacă în unele părți ale UE se crede că britanicii au obținut deja prea mult, punând în pericol libera circulație a lucrătorilor, în Marea Britanie se consideră că acordul e prea slab. O majoritate consistentă de 46% califică rezultatele obținute de premierul David Cameron o afacere proastă și numai 22% cred ca este un compromis echitabil. Prin urmare mai mult de două treimi (dacă îi excludem pe nehotărâți) dezaprobă propunerile lui David Cameron.

Și totuși în UE, premierul britanic a reușit un tur de forță. Pentru noi este mai interesant faptul că Polonia și Ungaria, deși aveau mari rezerve la început, au sfârșit prin a susține proiectul britanic. ”Am făcut mari progrese. Suntem foarte satisfăcuți”, declara vineri, 5 februarie, Jarosław Kaczyński, președintele partidului de guvernământ din Polonia. Britanicul a reușit să câștige de partea sa țările din grupul de la Vișegrad grație propunerii de a stopa avansurile integraționiste, oferind totodată parlamentelor naționale un drept de veto asupra legislației de la Bruxelles. Ar fi nevoie ca cel puțin 15 state să denunțe în parlamentele lor o directivă de la Bruxelles pentru ca ea să fie abrogată. Așa cum era de bănuit, după Cehia, Slovacia și Ungaria, conservatorii polonezi au imprimat și ei politicii față de Bruxelles o nuanță suveranistă. România face excepție, căci ea nu dorește să iasă din rând, preferând să joace cartea elevului model. Diplomația de la București speră, pesemne, să obțină admiterea în Schengen dacă va apăra frontul eurofil, spărgând greva suveraniștilor tot mai categorici de când s-a declanșat criza refugiaților.

E greu să anticipăm evoluția lucrurilor căci opiniile sunt foarte capricioase. Ceea ce știm cu siguranță este că britanicii au avut mereu în chestiunea europeană o poziție diferită față de țările continentale. Povestea UE începe încă dinainte de al Doilea Război Mondial, dar ea prinde contur imediat după război în anii în care liderii politici erau preocupați de reconstrucția Eurpei. În 19 septembrie 1946, Winston Churchill ținea un discurs în aula Universității din Zürich în cursul căruia a spus că pentru a ”recâștiga bucuriile și speranțele simple care fac ca viața să merite a fi trăită” și pentru a pune capăt ”crimelor și nesocotințelor trecutului” ar trebui ”să construim un soi de State Unite ale Europei”. (citat de Cristopher Booker și Richard North în ”Uniunea Europeană sau Marea amăgire”, 2004 ).

Dar viziunea lui Churchill despre Europa nu semăna prea mult cu cea a lui Jean Monnet, cel care avea să contribuie în mod hotărâtor la apariția primelor instituții supranaționale. Britanicii credeau - și se pare că și astăzi ei cred în majoritatea lor același lucru - că UE ar trebui să fie o uniune de state suverane. Jean Monnet în schimb sau Altiero Spinelli, un alt inspirator al ideilor care animă astăzi politica europeană, respingeau interguvernamentalismul și sperau în apariția unor organisme paneuropene conduse de tehnicieni. Chiar dacă limbajul său desuet (”dictatura partidului revoluționar”) este astăzi evitat cu grijă, Spinelli continuă să fie figura tutelară a federaliștilor europeni (v. Grupul Spinelli din cadrul PE).

După mai bine de o jumatate de secol de la discursul lui Churchill, suveranismul britanic rămâne o chestiune importantă. Sondajul YouGov citat mai sus ne mai arată că propunerea sa ca deciziile Comisiei Europene să fie anulate de parlamentele naționale se bucură de susținerea totață a 58% dintre britanici. Doar 11 % spun că se opun acestei idei.

Totuși aspectul cel mai important de care depinde balanța între eurosceptici și eurofili este cel social. Într-o largă proporție, 66%, britanicii se opun acordării de alocații pentru copiii rămași în țările lor de origine și 62% doresc limitarea benficiilor sociale în primii patru ani de trai în Marea Britanie. Chestiunea banilor atârnă ceva mai mult decât suveranismul, fapt pe care partizanii construcției europene îl vor fi remarcat.