Boala cronică a politicii românești

Liderul UDMR a declarat că legea autonomiei culturale maghiare va rămâne o prioritate a Uniunii până când ea va fi adoptată. Aproape simultan, prim-ministrul, Emil Boc, a anunțat că prioritățile sale pentru 2012 sunt în primul rând modificarea Constituției și regionalizarea.

Pentru UDMR nu pare să aibă nici o importanță că PDL, deși nu recunoaște, se opune din toate puterile legii autonomiei culturale (numite pentru o mai bună toleranță publică, ”legea minorităților”), iar pentru PDL și președintele Traian Băsescu pare, iarăși, să nu conteze că UDMR refuză explicit și fără ocolișuri atât modificarea Constituției cât și regionalizarea în variantele propuse de președinte.

Și Uniunea și Președintele știu bine că aceste obiective nu au cum să fie atinse, dar continuă să le clameze. E, de altfel, o perfectă simetrie între declarațiile PDL și UDMR, fiecare perseverând, aparent absurd, pe o cale fără ieșire.

În realitate, obiectivele anunțate și de o parte și de alta au încetat să mai fie proiecte politice, devenind simple declarații cu funcție strategică. Diferența e ușor de constatat. Un proiect conține nu doar enunțarea obiectivului final, dar și mijloacele de realizare ca și etapele sale de execuție. Un proiect nu-și merită numele dacă nu reprezintă un obiectiv realizabil pe o cale sau alta, într-un interval de timp previzibil.

Iar un proiect politic democratic nu este doar un deziderat sau o ambiție personală, ci un obiectiv mai general realizabil printr-un plan explicit de cooperare.

Or, în România, președintele Traian Băsescu și pe urmele lui liderii PDL care îi deservesc loial intențiile, repetă la nesfârșit ”mantra” modificării Constituției, deși în cadrul coaliției au convenit în mod formal cu toții că, în anul electoral 2012, aceste subiecte ar trebui lăsate deoparte.

De altfel, dacă Kelemen Hunor a reamintit subit de legea minorităților este pentru că PDL și-a încălcat promisiunile, reluând din nou cu aplomb vechile subiecte. Așadar o ”mantră” (legea minorităților) o combate pe alta (regionalizarea), deși ordinea inițială a fost inversă. În orice caz o declarație cu rol disuasiv o combate pe alta și cea mai mare parte a spațiului public începe să fie ocupată de aceste false dispute.

Lucrurile acesta sunt firești până la un punct. Există și anunțuri sau declarații care au rostul de a orienta cursul discuției, de a abate atenția, sau în cazul cel mai bun de a menține atenția opiniei publice asupra unui obiectiv mai îndepărtat, cum ar fi de exemplu adoptarea monedei comune. E firesc de asemenea ca între posibilitățile reale ale unui partid și declarațiile sale să existe un oarecare decalaj.

Dar când acest decalaj devine enorm, când intențiile anunțate nu au nici o perspectivă de realizare, când obiectivele sunt nerealiste, dar sunt anunțate obsesiv, asistăm cu siguranță la o patologie politică.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu