Autogol în Delta Dunării: după Ucraina, un ”agresor” intern ameninţă ecosistemul

Din motive accidentale, susţin reprezentanţii Gărzii de Mediu, firma Alum SA din Tulcea a deversat în Dunăre deşeuri toxice – sodă şi reziduri de zgură. Semnalul de alarmă tras de televiziunea publică a pus în mişcare Garda de Mediu, astfel că la faţa locului s-a deplasat şeful Comisariatului judeţean Tulcea, Gabriela Şopârlă: ”Este vorba un canal de legătură între această zonă de evacuare a apelor pluviale, aparţinând societăţii Alum SA, şi Dunăre. Acest canal a fost colmatat, dar nu ieri şi nu alaltăieri. A fost, cumva, canalul obturat”.

Am stat de vorbă cu Adrian Boioglu, autorul reportajului transmis de TVR: ”Reziduuri au tot apărut, periodic, din ‘91-‘92. Când oamenii au început să-şi construiască locuinţe acolo, şi-au dat seama că apa nu era bună de băut, plantele se uscau...”

De altfel, Gabriela Şopârlă ne-a explicat că ceea ce a descoperit Adrian Boioglu la Tulcea nu este o poluare recentă comisă de cei de la Alum SA, ci rezultatul unui accident mai vechi pentru care proprietarii combinatului de alumină au fost deja sancţionaţi contravenţional cu suma de 267 milioane de lei, o sumă pe care Liviu Mihaiu, preşedintele organizaţiei ecologiste Salvaţi Delta Dunării, o consideră ridicolă. ”Asimilăm conducerea acestei întreprinderi cu un răspuns formal pe care l-au dat şi îl dă administraţia noastră unor astfel de acte cum a fost poluarea de la Alum Tulcea SA. În mod normal, această întreprindere ar trebui închisă şi nu amendată cu ridicola sumă de 300 de milioane de lei, care înseamnă mai puţin de 10.000 de dolari”

Garda de Mediu, ne-a povestit Şopârlă, a înaintat Parchetului şi un dosar penal pe numele combinatului. Aceste demersuri nu au avut, însă, darul de a convinge conducerea firmei tulcene să remedieze pagubele produse, înainte ca acestea să se extindă căci, iată, la ceva vreme după sancţiunile aplicate combinatului de alumină, pata de poluare există pe mai departe acolo, pe cele două canale de câte circa 300 de metri fiecare şi care au legătură directă cu Dunărea.

Dar Garda de Mediu este obstrucţionată şi de cadrul legislativ existent. Din nou Gabriela Şopârlă: ”Dom’le, eu mai mult decât un dosar penal nu am ce să le fac. Cu termene negociate de comun acord cu instituţiile care emit autorizaţiile de mediu, eu nu am decât să mă supun celor scrise în aceste autorizaţii ”.

Am încercat, cum era şi firesc, să obţinem şi punctul de vedere al conducerii Alum SA. O secretară, una din cele câteva care ne-au răspuns la repetatele apeluri telefonice, ne-a acuzat că luăm de bune informaţiile difuzate de televiziunea publică română, fără să le verificăm. În cele din urmă, suntem obligaţi să o facem, de vreme ce, iată, firma Alum SA refuză să le dezmintă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul reporterului TVR: ”Am zis că vrem să vorbim cu cineva care poate să ne zică – nu neapărat directorul, cineva din conducere, un reprezentant al conducerii. Ni s-a spus că toţi sunt în şedinţă şi că, eventual, să facem o programare în scris şi ni se va da răspunsul tot în scris, când se poate şi dacă se poate să mne întâlnim cu cineva din conducere. Adică, la Sfântu’ Aşteaptă”. Iar şedinţa începută în povestirea lui Adrian Boioglu (reporterul TVR care a reaizat materialul despre poluarea de la Alum SA Tulcea) nu s-a încheiat nici atunci când, două zile mai târziu, am dorit noi să luăm legătura cu cineva în măsură să ofere un comentariu.

Mai grav este că dacă atunci când Ucraina a pus în aplicare planul de construire a canalului navigabil Dunăre – Marea Neagră pe braţul Bâstroe s-a demonstrat o solidaritate ecologică românească demnă de toată lauda, de data aceasta, când mediul înconjurător este agresat din interior, de (cum se exprima Liviu Mihaiu), ”ucrainienii noştri autohtoni”, subiectul nu este tratat cu importanţa pe care gravitatea situaţiei o implică. Or, o asemenea tăcere naşte semne de întrebare. Jurnalistul Liviu Mihaiu, de la organizaţia Salvaţi Delta Dunării: ”Fiecare substantiv comun are în spatele lui o mafie. Există o mafie a pixurilor, o mafie a şalăului, o mafie a chioşcurilor, o mafie a TVA-urilor, există o mafie a finanţelor şi aşa mai departe. Este absolut previzibl ca lipsa de răspuns pe care a întâmpinat-o acest act iresponsabil al unei întreprinderi, în care nici măcar directorul nu a vrut să vorbească cu mass-media... vă daţi seama, e destul de previzibil: trăim într-o ţară şi într-o stăpânire iresponsabilă”.

Înţelegem că Alum SA este una dintre cele mai mari reuşite din istoria privatizărilor româneşti. Însă o întrebare rămâne: când vor coexista, în România, performanţa şi etica? Există, totuşi, antecedente care demonstrează că la succesul economic se poate ajunge şi fără a ignora respectul faţă de anumite exigenţe, fie ele şi de ordin ecologic.