Arta de a fi incomod

Cu cel mai proaspăt volum de poeme, inofensiv intitulat „Eintagsfliegen” (Efemeride, Muşti de-o zi, într-o traducere mai poetică, pornind de la un vers eminescian), Günter Grass agită din nou spiritele. Autorul „Tobei de tinichea”, romanul care (alăturat operei sale de pînă atunci) i-a adus în 1999 Nobelul pentru Literatură, cunoaşte prea bine regulile de joc.

Grass ştie că ceea ce-i asigură unui scriitor, pe lîngă talent, celebritatea, este şi capacitatea, iscusinţa de a provoca, de a încălca tabuuri. În acest ultim volum de poeme, ilustrat de autor manu propria, el scrie despre mai toate componentele profane ale existenţei umane. Dar atenţia criticilor, cititorilor, recenzenţilor şi ziariştilor au reţinut-o, înainte de toate, poemele cu încărcătură politică, între care, fireşte, cele critice la adresa politicii actualului guvern israelian.

Că în tradiţia liricii germane, Heine, Brecht sau Tucholsky au uzat de patosul liric spre a tematiza politicul, dovedeşte că pe acest tărîm Günter Grass nu este un novator, ci continuatorul unei tradiţii. Numai că dat fiind trecutul german, genocidul comis de naţional socialism împotriva evreilor şi a altor etnii, precauţiile morale pe care un autor este nevoit să le ia, spre a-şi rosti propriul adevăr, sunt mai multe şi reclamă un spirit de fineţe.

In intervenţiile sale publice Günter Grass nu recurge la stilet, ci mai degrabă la bardă.Pare doar un om dintr-o bucată. Este, în realitate, un multitalent: scrie proză, poezie, sculptează, desenează, gravează, îşi citeşte sau îşi declamă propriile texte, stă de vorbă cu traducătorii propriilor sale scrieri din germană în diverse limbi, dansează, este mare amator de jazz şi vin roşu, este un gourmet care găteşte admirabil, preţuieşte viaţa, se înconjoară de copii şi nepoţi, de prieteni, se lasă admirat pînă la monumentalizare, se face ascultat.

Pe scurt, este în centrul atenţiei iar cînd aceasta pare a fi pe punctul de a se stinge, focul este reaprins cu o nouă intervenţie publică, cu un nou poem.

Este ceea ce s-a întîmplat foarte recent, cînd Grass s-a decis să publice poemul „Ceea ce trebuie spus”, pornind de la teza că Israelul ar primejdui pacea lumii. Autorul ar fi fost animat de cele mai nobile sentimente faţă de statul evreu, dorindu-i binele în măsura în care ar scrie franc ce crede despre actuala sa politică. Efectul lecturii poemului a fost un val de consternare şi declararea laureatului Nobelului pentru Literatură drept persona non grata în Israel. Şi încă mai mult decît atît.

I s-a reamintit lui Grass că el însuşi a tăinuit adevărul despre propriul său trecut, despre înrolarea sa în trupele SS pe cînd fusese adolescent, spre finele celui de-al doilea război mondial, că a mărturisit abia în 2006, în romanul său autobiografic „Decojind ceapa”, acest păcat al tinereţii care-i umbreşte acum autoritatea de instanţă morală de care s-a bucurat netulburat decenii la rînd.

A pune în balanţă succesele înregistrate şi erorile comise în cei 85 de ani de viaţă împliniţi de Gunter Grass, bucurîndu-se încă de forţă creatoare, exprimîndu-şi opiniile cu acea radicalitate specifică senectuţii şi unei îndelungate experienţe de viaţă, este o operaţie dintre cele mai dificile şi, la urma urmei, poate nerelevantă din perspectiva a ceea ce înseamnă opera autorului aniversat, în ansamblul literaturii germane a veacului al XX-lea şi a începutului de secol al XXI-lea.

Dar fiindcă Grass nu face parte din categoria autorilor cocoţaţi în turnul de fildeş, ci din cea a scriitorilor care se amestecă zgomotos în treburile cetăţii, în judecăţile de valoare emise de ceilalţi asupra textelor sale literare se strecoară întotdeauna şi reacţiile provocate de convingerile politice şi apariţiile publice ale maestrului.

Deja in ajunul împlinirii la 16 octombrie a vîrstei de 85 de ani, Günter Grass şi-a inaugurat la Lübeck, Casa Muzeu proaspăt renovată. In elogiul adus amfitrionului şi sărbătoritului de scriitoarea Eva Menasse, se afirmă că Grass nu a încetat să creadă că vorbele pot schimba ceva în această lume, dar şi că poemul despre Israel, reeditat şi în proaspătul volum „Muşti de-o zi”, a fost o nesăbuinţă.” Grass a recunoscut acest lucru, dar a ripostat că nesăbuinţa a fost una necesară.

Secvenţa este grăitoare pentru modul în care, la Günter Grass, scrisul se amestecă cu viaţa şi în acele romane care, dincolo de trilogia Gdansk-ului, se pliază şi regulilor fantasticului, cum ar fi „Calcanul” sau meandrelor istoriei reale, ca în nuvela „În mers de rac”.

Grass a însoţit cu angajamentul său marile cotituri ale vieţii sociale şi politice din a doua jumătate a secolului al XX-lea: rolul intelectualilor în revolta din 1953 in RDG, revoltele studenţeşti din 1968, campaniile electorale, în sprijinul social-democraţilor, fără a fi fost pe-atunci membru al acestui partid, relaţiile dintre est şi vest.

S-a întîmplat ca şi în cursul acestor intervenţii Grass să nu fie totdeauna de partea justă a istoriei, cum a fost în cazul reunificării Germaniei. Dar scriitorul a izbutit întotdeauna, dincolo de marile sau mai micile sale performanţe literare şi estetice, să-şi pună semenii pe gînduri, să-i irite, să-i contrarieze. Pe scurt, să fie incomod, în sensul în care această calitate poate fi înţeleasă, cu riscul de a greşi, chiar şi ca un refuz al conformismului, al inerţiei, al ipocriziei, al ideilor de-a gata.

Un risc pe care Gunter Grass şi l-a asumat, ce-i drept, de pe piedestalul celebrităţii sale literare, monumental consolidat de Nobelul pentru Literatură.