America mică, din nou?

Euforia a cuprins bursele când, fără să se recunoască învins, președintele care ar fi vrut să facă America ”din nou, măreață” a dat dispoziție autorităților să pregătească tranziția de la administrația sa, la cea a lui Joe Biden. Infirmarea insistentei predicții anti-trumpiste privind un proxim ”puci” al ”dictatorului” și tulburările aferente s-a dovedit o veste atât de bună pentru piețe, încât indicele bursier Dow Jones a sărit de propriul său record și a trecut de pragul, în ochii multora magic, al celor 30.000 de puncte.

Bucuria acționarilor ar putea fi de scurtă durată. De pildă, dacă noul președinte obține printr-o posibilă victorie democrată, în ianuarie, în Georgia, în alegerile pentru Senat, majoritatea în ambele camere ale Congresului. Chiar dacă, reducând masiv numărul democraților din Camera Reprezentanților, americanii au semnalat că nu favorizează progresismul radical, nu va lipsi probabil, la Washington, de la masa puterii acea parte a ideologiei pure și dure a  stângii care, în ultimii patru ani, a pus umărul la impunerea unei noi utopii salvaționiste și în plan ecologic și în cel al așa-zisei ”justiții sociale” .

Biden și echipa sa moderată

Pe moment, cu excepția lui John Kerry, o relicvă a tristei epoci Obama, plasată în calitate de emisar ecologic, echipa prezentată de Joe Biden pare a se conforma poziției centriste adoptate de fostul vicepreședinte în campania electorală. Dar poziționarea în centrul spectrului politic nu e o garanție de succes. Nimic nu documentează mai clar fulminantul eșec extern al administrației Obama, decât predicția făcută de John Kerry în 2016, când, conformându-se unei vechi și stupide mantre diplomatice apusene, fostul ministru de externe american a declarat, vai, textual, că ”nici un stat arab nu va face vreodată pace cu Israelul, cât timp statul evreu nu va încheia o înțelegere cu palestinienii”. Varii acorduri arabo-israeliene, care mai de care mai răsunătoare, l-au contrazis între timp.

Or, deși Biden a fost vicepreședinte sub Barack Obama, pare că al 46-lea președinte al SUA nu mizează doar pe perdanți. Cu Tony Blinken ca șef al diplomației americane și cu Jake Sullivan în calitate de consilier de securitate națională, Biden semnalizează că optează pentru moderație, nefiind prea dornic să dea curs extremismului preconizat și în politica externă de radicalii săi contracandidați democrați, gen Bernie Sanders și Elizabeth Warren.

În statele arabe și în Israel, optimiștii răsuflă ușurați. Dar realiștii știu că au toate motivele să nu-și coboare garda, chiar dacă e vădit că ar fi aberant ca o administrație americană să renunțe frivol și nesilită de nimeni la succesele obţinute parcă miraculos de cea precedentă, mai cu seamă pe terenul extrem de laborios al relațiilor israeliano-arabe. 

Totuși, instalarea unora din doctrinarii extremei stângi antisioniste la butoanele diplomației, bunăoară, e oricând posibilă, date fiind vârsta și anemiile cognitive manifestate de Biden în campanie.  

Predictibilitatea și învierea vechilor reflexe ar putea fi moartea recentelor succese

În plus, chiar și în absența lor, n-au cum să nu se deștepte, la Departamentul de Stat, vechile și pernicioasele reflexe politice externe care, după glorioasa epocă Reagan, au înglodat decenii la rând diplomația americană în coșmaruri fie împăciuitoriste și perdant-multilateraliste, fie intervenționiste într-un mod insuficient reflectat și, ca atare, păgubitoare. 

Cea mai mare problemă a unei politice externe multilateraliste, precum cea în care speră mulți europeni, riscă să fie tocmai excesul de predictibilitate și predictibilitatea ineficienței ei. 

Succesele fără precedent în răstimp de decenii, repurtate de administrația Trump în Orientul Mijlociu, s-au datorat presiunii maxime exercitate de Washington asupra regimului islamist iranian, precum și impredictibilității unui președinte dispus să riște nu doar lichidarea unor șefi teroriști ca liderul ISIS al Bagdadi, ci și ca influentul general iranian Soleimani. Promisa revenire la falimentarul acord nuclear cu Iranul ar putea arunca în aer baza acestor succese.

În absența unei doze (suportabile) de unilateralitate și impredictibilitate, aducând inestimabile avantaje disuasive, care s-au materializat în capacitatea Americii lui Trump de a nu fi implicată în aventuri militare externe, crește mult riscul ca varii tiranii să vrea să testeze un președinte nou, apreciat ca slab, neputincios, ori cognitiv inconstant. 

Ce-ar fi, în rest, o Americă mică și în decădere, în locul celei ”mărețe”, visate de Trump, dar zădărnicite de formidabila alianță a adversarilor săi, în frunte cu establishmentul politic, cu elita culturală, cu presa și cu patronii giganților tehnologici? 

Cu democrația în degringoladă încă înaintea epocii Trump și după alegeri foarte discutabile, din perspectiva parțialității presei, a cenzurii operate în rețelele de socializare, a catastrofei sondajelor, a multiplelor neregularități acuzate, dar încă insuficient probate, America se apropie rapid de imaginea unei republici care e orice, numai superputere nu. 

O astfel de Americă ar fi o veste bună pentru rivalii ei și pentru dușmanii valorilor ei clasice. Între ei se numără în primul rând China, dar și Rusia, Turcia, Iranul, Frăția Musulmană și grupările teroriste de orice orientare.

America lui Biden și europenii

În revista Time, Ian Bremmer crede că în urma instalării unei administrații Biden ar avea motive să-și frece mâinile de bucurie multilateraliști ca premierul canadian Trudeau și liderul vesteuropean Macron, care s-ar pregăti să preia de la ”liderul de facto al lumii libere în epoca Trump, Angela Merkel”, conducerea Europei. Or, Canada, ca și China comunistă, are motive în primul rând comerciale să se bucure de crepusculul erei Trump. 

Cât despre liderul Franței, Macron are pe moment de câștigat un război intern împotriva ”separatismului islamist”, stimulat și promovat de Frăția Musulmană, altul, parțial extern, cu Turcia lui Erdogan, a cărui influență asupra comunității turcești din Germania rămâne considerabilă, precum și un al treilea, cu politic corecta presă anglo-saxonă care l-a ajutat esențial pe Biden să-și repurteze victoria electorală. Și care consideră Franța antiislamistă, republicană, o țară ”rasistă”, cu tendințe ”fasciste”, care acordă o regretabilă prioritate nu luptei pentru ”justiție socială”, ci libertății de opinie și exprimare, stresând minoritățile emoțional. 

În ”Franța, Germania și istoria care-i pedepsește pe întârziați” am reliefat că liderul Hexagonului Macron a deplâns, nu întâmplător, ”obsesia cu rasismul” a presei anglofone. A regretat și ”vederile ei despre terorism, reținerea ei în a manifesta solidaritate (cu victimele islamismului) învinuirea de islamofobie adresată Franței, și îndepărtarea ei de valorile iluminismului și ale Revoluției Franceze constituind moștenirea Americii”. 

Întrucât presa mainstream de peste ocean s-a poziționat în mare măsură ca una militantă și de partid și s-ar putea considera, o dată în plus, parte a establishmentului politic american, Parisul riscă să se creadă împins să rămână în litigiu atât cu ea cât și cu SUA și NATO. Multe vor depinde de capacitatea unei administrații Biden de a rezista ideologilor extremiști și de a confrunta fără menajamente regimul Erdogan, în spiritul intereselor aliaților ei vesteuropeni.  

Între perdanții internaționali ai tranziției s-ar mai putea regăsi, pe lângă Brazilia lui Bolsonaro, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrein, unii europeni. Între ei, Boris Johnson și guvernul său conservator britanic, avertizat explicit de Biden să nu reimpună o frontieră irlandezo-nord-irlandeză păzită. Apoi, central și est-europenii răsfățați de Donald Trump.  

Mari perdanți și mari câștigători probabili

Rusia lui Putin riscă să nu profite cine știe ce de o administrație Biden, date fiind antiamericanismul prea pe față obsesiv al Moscovei, sub actualul ei președinte kaghebist, calificat nu fără temei de Gary Kasparov în cartea sa, ”Winter Is Coming”, drept lider ”mafiot”, precum și funciara ostilitate față de cursul agresiv al Kremlinului, manifestată pe drept, în reacție, în ultimii ani, de întregul establishment politic american.

Între marii câștigători ai tranziției americane s-ar putea regăsi, alături de promotorii societății globale, regimul expansionist de la Beijing. Exultă și marii investitori occidentali în economia Chinei comuniste. Succesul celei din urmă s-a bazat între altele, în mare măsură, pe accesibilitatea la extrem de ieftina ei forță de muncă înrobită și la zăcăminte rare, pe plagiat, împăciuitorism vestic și infiltrarea elitei universitare americane și apusene. 

Dacă dispar ori se ușurează sensibil presiunile economice, financiare, comerciale și tehnologice exercitate de americani asupra Chinei, expansiunea globală în care s-a angajat regimul Xi va continua și va progresa cu pași de gigant și în ritm alert, spre bucuria patronilor concernelor apusene care-și extrag o parte substanțială din profituri din investițiile chineze. 

Și, desigur, spre fericirea tuturor detractorilor statelor de drept și democrației liberale. Care nu poate exista fără națiuni.