1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Lu' Putin paznic la stână

Petre M. Iancu24 septembrie 2015

Îl putem pune pe Putin gardian la ce iubim şi ne doare mai tare? Pare că se poate, de vreme ce, în reacţie la criza refugiaţilor, SUA şi Germania au început să mizeze pe fostul KGB-ist din Dresda ca lup la stâna siriană.

https://p.dw.com/p/1GcU8
Cupola moscheii deschisă de Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan la Moscova
Cupola moscheii deschisă de Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan la MoscovaImagine: picture-alliance/AA

Îl putem pune pe Vladimir Putin păstor şi gardian la ce iubim şi ne doare mai tare? Pare că se poate, de vreme ce, în reacţie la criza refugiaţilor, cea mai amplă care a zguduit vreodată Uniunea Europeană, vestul, cu tot cu SUA şi Germania au început să mizeze deschis pe fostul KGB-ist din Dresda, ca lup la stâna siriană. Uitate par vremurile în care America susţinea că nu poate exista soluţie a conflictului din Siria cu satrapul Moscovei, Bashar el Assad, rămas la cârmă la Damasc.

Ne luăm cu mâinile de cap? N-ar fi de mirare ca mulţi să se ia. Mai ales după ce Putin a inaugurat una din cele mai mari moschei europene, la Moscova. Căci fostul şef de poliţie politică rusă a aprobat cu acest prilej, stând alături de liderul autoritar şi islamist al Turciei, Erdogan, care a pus umărul, financiar, la edificarea lăcaşului de cult musulman, ideea de tot năstruşnică a unor presupuşi „teoreticieni”.

Potrivit lor, „ortodoxia creştină” ar fi mai „aproape de islam decât de Biserica Catolică”, după cum s-a exprimat Putin textual. "Auziţi, auziţi! Există", vorba Ninei Cassian, şi-ndrăgostiţi fericiţi". Şi kaghebişti teologi. Speculaţiile religioase ale fostului poliţist politic al imperiului comunist au atins noi şi nebănuite culmi ale gândirii teologice. Că Putin poate debita asemenea enormităţi nu ţine doar de infrastructura pseudoteoretică pe care i-o livrează elucubraţiile ideologilor săi bolşevisto-fascisto-clericali, în genul lui Dughin et comp.

Ci, esenţialmente, de faptul că nimeni nu-i mai cere socoteală. Mai nimeni, în Rusia, ori în vest nu se mai aşteaptă, după aventurile militare ale Moscovei în Georgia şi Ucraina şi punerea pe butuci a democraţiei ruseşti, ca liderul de la Kremlin să-şi mai asume vreo răspundere veritabilă, de tipul celor care-i apasă pe oamenii de stat occidentali. Ca atare, mai nimeni nu-i solicită lui Putin vreo responsabilitate sau coerenţă logică.

Dar atunci oare cum se explică apetenţa unor Obama şi Merkel de a-l credita pe Vladimir Putin cu rolul unui prezumtiv partener care, împreună cu satrapul său sirian, Assad, la care Moscova nu vrea în ruptul capului să renunţe, să fie în stare să rezolve dificila ecuaţie siriană, ştiut fiind că nerezolvarea ei a iscat sau a amplificat criza refugiaţilor?

Ne luăm cu mâinile de cap doar dacă nu înţelegem diferenţa dintre tactică şi strategie, starea de spirit a americanilor lui Barack Obama, ca şi a vesteuropenilor, precum şi modul în care gândesc nişte lideri politici apuseni de-o credulitate şi naivitate aparent greu de egalat. În unele canelarii occidentale, refractare la orice risc militar, se crede că păstrarea lui Assad în funcţie ar fi un sacrificiu tactic acceptabil.

Intuind că Putin încearcă, nu fără succes, să se prevaleze de obsoeala de război a vestului ca să iasă din izolare, încercând să se facă indispensabil, în Siria, astfel încât aliaţii nordatlantici să nu mai poată soluţiona vreo problemă în Orientul Mijlociu fără aportul Rusiei, liderii occidentali au hotărât, deci, să meargă pe mâna lui.

„Avem nevoie de Rusia”, declara recent diplomatul german Jürgen Chrobog, care cunoaşte bine America şi consideră că, deşi periculoasă, intervenţia şi consolidarea militară a Moscovei, în Siria, ar fi o "consecinţă logică" a situaţiei, dacă nu chiar dezirabilă, dat fiind pericolul ISIS. La rândul ei, Angela Merkel a subliniat miercuri, la Bruxelles, că în scopul pacificării Siriei, ar fi "nevoie de vorbit cu mulţi actori, între care şi cu (dictatorul sirian) Assad".

Or, a merge pe mâna lui Assad, un tiran vinovat de moartea unui sfert de milion de oameni din propriul său popor sirian, este, moralmente, de un cinism fără egal. E vorba, moralmente, de o opţiune inadmisibilă. Dar poate e, măcar politic, utilă, de vreme ce lupta contra statului islamic, de care, potrivit unor observatori occidentali, s-ar simţi ameninţată şi Rusia, este prioritară pentru Occident?

A face o astfel de afirmaţie pare pragmatică. E atrăgătoare pentru adversarii oricărei intervenţii militare ori politici sistematice şi coerente a vestului în lumea arabă şi islamică, închipuindu-şi, eronat, că ar exista scurtături confortabile, chiar dacă imorale, în pacificarea unor regiuni.

Aserţiunea cu pricina nu ţine seama însă de natura regimului Putin şi de rolul său cheie, la Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, în degenerarea revoltei sirene împotriva dictaturii şi în metamorfozarea ei, din revoluţie paşnică, în război civil. Nu ţine cont nici de ostilitatea funciară a lui Putin faţă de vest, faţă de SUA şi de Uniunea Europeană, nici de programul său menit să obţină demolarea alianţelor occidentale, ori de rapturile sale teritoriale, de expansiunea şi agresiunile sale militare în Georgia şi Ucraina.

Pe scurt, a susţine utilitatea cooptării lu’ Putin ca paznic la stâna siriană e deopotrivă o prostie şi o obscenitate morală. E ca şi cum s-ar materializa viziunea lui Max Frisch, oferindu-i-se incendiatorului şansa de a da foc casei, doar spre a i se aloca şi posibilitatea de a fi chemat să stingă incendiul.