Agresiunea rusă faţă cu reacţia lumii

Ucraina s-a arătat vineri dispusă să negocieză cu Rusia, dar a cerut Moscovei să-şi retragă trupele şi „să pună capăt susţinerii separatiştilor şi teroriştilor din Crimeea”. În mod evident, Rusia n-are de gând să satisfacă revendicările ucrainene.

Prin decizii ale parlamentului moscovit şi ale autorităţilor locale rusofone de grăbire a secesiunii de Ucraina şi de alipire la Rusia, agresiunea declanşată de Moscova împotriva Ucrainei a continuat vineri. Nici semnalele diplomatice ale Kievului, nici eforturile depuse de cancelariile apusene întru aplanarea conflictului şi nici mini-sancţiunile impuse de vesteuropeni, spre deseobire de cele mai dure, adoptate de americani, n-au dat roadele scontate.

O convorbire telefonică nocturnă de o oră între preşedinţii Americii şi Rusiei, Obama şi Putin nu s-a soldat cu nici un rezultat pozitiv. Putin a continuat să insiste asupra poziţiei sale, potrivit căreia noua conducere de la Kiev ar fi ilegitimă şi n-ar fi în măsură să constituie un partener de dialog pentru Rusia, iar Moscova n-ar putea să rămână surdă la cererile de ajutor din partea ruşilor din Crimeea.

Argumente şi pretexte

Că e vorba de presudo-argumente utilizate şi de Germania nazistă în ajunul celui de-al doilea război mondial nu pare să agaseze prea mult Kremlinul. A cărui maşinărie propagandistică invocă adesea şi cazul intervenţiei NATO în Kosovo sau a anglo-americanilor în Irak spre a-şi legitima recursul actual sau potenţial la forţă militară şi a-şi justifica dispreţul faţă de normele dreptului internaţional.

Or, e notoriu că alianţa nordatlantică n-a intervenit în fosta Iugoslavie decât după ce regimul Miloşevici îşi probase în repetate instanţe şi în varii războaie apetenţa pentru genocid şi crime în masă, ameninţând apoi, realiter, majoritatea albaneză din provincia Kosovo.

În schimb amaneninţările ucrainene la adresa ruşilor din Crimeea n-au existat nici măcar la nivel ipotetic sau teoretic. Încât pretextul la care recurge Kremlinul nu e cu nimic mai valid decât cel folosit la sfârşitul anilor 30 ai veacului trecut întru justificarea agresiunii lui Hitler împotriva Cehoslovaciei şi Poloniei. Din acest punct de vedere e clar că fosta şefă a diplomaţiei americane, Hillary Cliton are perfectă dreptate să extragă tulburătoarele paralele din cele două situaţii.

Indiferente la criticile globale suscitate de modul în care Rusia lui Putin dinamitează edificiul de legi pe care e întemeiată ordinea globală, la Moscova liderii celor două camere ale Dumei de stat au anunţat vineri dimineaţa că intenţionează „să respecte alegerea poporului din Crimeea”.

Alegere oarecum caragialescă, devreme ce „poporul” se vede pus să aleagă, la 16 martie, între a sancţiona alipirea peninsulei de Rusia aprobând-o, ori de a o aproba sancţionând-o, în speţă între da şi da.

Că o mare parte a populaţiei originare din zonă, în speţă covârşitoarea majoritate a tătarilor din Crimeea, un popor turcic de religie musulmană, nu mai vrea în ruptul capului să revină sub autoritarea Rusiei după experienţa tragică a deportărilor în masă efectuate sub regim stalinist, a început să-i intereseze şi pe responsabilii ruşi de la Moscova şi Simferopol.

Cei din urmă, sensibilizaţi de Kremlin după alarma declanşată la Ankara şi în alte zone ale lumii islamice de soarta tot mai incertă a Crimeii şi a musulmanilor din regiune au început să le facă promisiuni ample tătarilor, făgăduindu-le reprezentanţilor lor funcţii grase în structurile administrative şi politice locale.

Alertă globală

Îngrijorarea a depăşit însă de mult frontierele est- şi central-europene, occidentale, turceşti şi musulmane şi a dobândit dimensiuni globale. Căci agresiunea rusă lezează nu doar integritatea şi suveranitatea Ucrainei, ci aruncă în aer dreptul internaţional, având, în consecinţă, efecte globale nu doar serioase, ci potenţial dezastruoase.

Ca atare, alarma a cuprins şi Extremul Orient unde Japonia şi-a exprimat clar sprijinul pentru poziţia Vestului, de condamnare şi pedepsire a agresiunii ruseşti, iar China dă din colţ în colţ.

Regimul comunist de la Beijing face de obicei casă bună cu regimul Putin şi prea adesea front comun împotriva democraţiilor occidentale. O face mai cu seamă când e vorba de susţinut dictatori precum tiranul sirian Bashar el Assad, în Consiliul de Securitate ONU, în care ambele puteri nucleare, Rusia şi China, foste „ţări frăţeşti în imperiul comunist global”, deţin un drept de veto.

Dar şi în forul suprem al organizaţiei mondiale China se fereşte de regulă să adopte prima poziţii tranşante. Ca şi cum s-ar teme să-şi asume un rol conducător veritabil în treburile globale, China comunistă adoptă frecvent poziţii neangajante, de natură să nu-i torpileze şi să nu-i pericliteze interesele economice şi comerciale.

În acest context, intervenţia rusă în Ucraina excită regiuni diferite şi mutual contradictorii ale sistemului nervos al politicii Beijingului. Pe de o parte China detestă revoluţiile democratice de tipul celei de la Kiev. Pe de alta, se teme de „amestecul extern” în treburi „interne” şi urăşte, ca atare, ingerinţele şi intervenţiile militare străine de natură să încalce suveranităţi şi integrităţi teritoriale.

Posibila soluţie

Prin urmare Rusia nu se poate aştepa la un ajutor chinezesc euforic şi se vede izolată internaţional. Întrucât e slabă economic, e şi extrem de vulnerabilă la sancţiuni. Cele europene, limitate la domeniul politic, nu pot avea însă un efect perceptibil.

Bătrânul Continent are, fireşte, multiple interese şi dependenţe economice şi energetice ruseşti (mai puternice decât ale americanilor) - dependenţe de natură să frâneze entuziasmul multor ţări europene pentru o poziţie dură faţă de Moscova. Mai clară e doar atitudinea unor ţări din est ca Cehia şi Polonia, care au cunoscut pe propria piele ce înseamnă imperialismul şi nu se consideră, economic sau politic, la mâna Rusiei.

Or, o poziţie clară şi unitară a Comunităţii Internaţionale care să adopte sancţiuni severe ar putea fi unica modalitate de a se exercita o influenţă benefică asupra decidenţilor de la Kremlin, dacă liderul regimului, Vladimir Putin, ar mai fi în stare să se calmeze şi să-şi judece situaţia la rece.

Dacă nu, va trebui ca aceiaşi Comunitate Internaţională, cu tot cu români şi cu Republica Moldova să înţeleagă că miza chestiunii a depăşit de mult Ucraina şi integritatea ei şi să-şi amintească de un adagiu roman. Si vis pacem para bellum. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.