Afganistanul , între iluzii şi realităţi

Un atentat împotriva preşedintelui afgan Hamid Karsai a fost din capul locului , teoretic cel puţin, oricînd şi oriunde posibil chiar dacă nu se putea şti exact nici data nici locul la care el ar putea fi comis.

Primejdia în care s-a aflat Karsai de cînd şi-a luat funcţia în primire părea confirmată şi de soarta pe care au avut-o alţi înalţi demnitari afgani înaintea lui. Şi chiar dacă actualul preşedinte a scăpat nevătămat din a treia tentativă de atentat, incidentul petrecut duminică relevă cît de precară este situaţia guvernului de la Kabul. Vina nu o poartă însă nici de unul singur şi nici în primul rînd Karsai şi guvernul său. Există o mulţime de factori de natură foarte diferită care converg la deteriorarea securităţii Afganistanului.

Unul dintre ei şi, nu cel mai puţin important, este de natură istorică. Aproape niciodată un deţinător al puterii nu şi-a extins prerogativele dincolo de limitele capitalei Kabul. Dacă totuşi a făcut-o , a trebuit să coalizeze cu războinicele căpetenii regionale, cu aşa numiţii ”warlords”.

Aceştia şi-au urmărit dintotdeauna doar propriile interese iar loialitatea faţă de conducerea de la Kabul nu era asigurată decît de compatibilitatea intereselor locale, regionale, cu cele centrale. Karsai nu duce nici el lipsă de aceste alianţe necesare, unele dintre ele foarte dubioase. El încearcă concomitent să-şi extindă puterea şi asupra altor ţinuturi, mai puţin loiale, fiind sprijinit de trupele americane şi de NATO.

Din acest motiv mulţi afgani îl consideră pe Karsai un lacheu al forţelor străine care, prin tradiţie, au fost cu vehemenţă respinse de locuitorii din Hindukuş.

Al doilea motiv important al instabilităţii se datorează unor erori proprii. Forţele taliban se refac şi regrupează nu fiindcă s-ar bucura de simpatia sau sprijinul populaţiei, ci pentru că profită de neatingerea unor obiective majore de către guvernul Karsai şi forţele internaţionale, şi anume, constituirea unui Afganistan cu adevărat liber şi democrat precum şi reconstrucţia economică şi socială a ţării. La aceasta se adaugă şi dificultatea de a-i face pe afgani să înţeleagă de ce obţinerea libertăţii şi democraţiei - noţiuni cu care ei nici nu prea sunt familiarizaţi – cere sacrificiul atîtor vieţi omeneşti.

Occidentul la rîndul lui s-a înşelat închipuindu-şi că în doar cîţiva ani ţara din Hindukuş cu structurile ei arhaice, ar putea fi catapultată în plină modernitate. Şi impresia că afganii înşişi îşi vor putea asuma această aventură, a fost o pură iluzie.

Dezolanta situaţie a forţelor de securitate demonstrează că în absenţa unei autentice motivaţii cursurile de formare a noilor cadre îşi ratează scopul. Chiar dacă deocamdată nu se întrevăd soluţii simple la complicata situaţie, programele de pregătire trebuie continuate şi intensificate iar afganilor trebuie să li se insufle sentimentul că efortul pe care-l fac este o investiţie într-un viitor mai bun al ţării dar nu din ordinul Statelor Unite ci din voinţa propriului popor. Iar acest viitor mai bun nu poate fi clădit pe negarea propriei identităţi.