Adoptarea monedei comune se amână

Partea cea mai proastă a politicii românești este incapacitatea de a lua decizii. Aderarea la moneda euro, de exemplu, este subiectul unor permanente și spectaculoase răzgândiri.

La un moment dat, partidele păruseră să adopte poziții mai ferme. PNL, în campania pentru alegerile europene, a afișat reticența față de euro și intenția de a amâna momentul aderării cât mai mult cu putință. România - susțineau pe atunci liberalii - are nevoie de o lungă perioadă de dezvoltare economică, pe care condițiile constrângătoare ale pactului de stabilitate nu le îngăduie. După fuziunea PNL-PD, viziunea aceasta a fost abandonată brusc și l-am auzit pe președintele Klaus Iohannis vorbind despre aderarea cât mai rapidă la moneda euro. Intrarea PNL în PPE schimbase datele problemei, dar nimeni nu s-a mai străduit să explice de ce viziunea anterioară ar fi fost greșită. PNL era dintr-o dată partizan al euro și repeta zelos frazele pe care anterior le repudiase, privind disciplina financiară strictă și avantajele monedei comune. PDL a continuat, în schimb, să spună același lucru, adică ceea ce concorda cu mesajele primite de la PPE.

PSD părea să împărtășească perspectiva liberalilor, cel puțin pentru faptul că a criticat insistent politica de austeritate a germanilor și a PPE, dar a evitat să ia poziții clare pe tema aderării la euro. La un moment dat, un ministru important al Guvernului Ponta anunța, într-un cadru relevant, hotărârea autorităților de la București de a adopta moneda comună în 2019 (Liviu Voinea, mai 2014). Era un anunț puțin surprinzător, deoarece reprezenta o ruptură față de pozițiile anterioare, critice față de politicile zonei euro. Surprinzător era și faptul că, în ciuda divergențelor, Guvernul adopta aceeași poziție cu președintele Băsescu (pe atunci în funcțiune).

Reacțiile BNR nu au făcut decât să acompanieze, comic, această oscilație. După venirea USL la guvernare, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, explica pe larg dezavantajele unei aderări prea rapide la euro și calcula că, în ritmul actual, România nu ar putea să atingă o convergență reală cu țările euro mai devreme de 2024, pentru ca apoi, sesizând schimbările de optică la nivel politic, să admită că aderarea este totuși posibilă. Această fluiditate a opiniilor a dezamăgit mult, căci opinia publică așteaptă un punct de vedere competent mai ales de la BNR și prea puțin de la liderii politici. Din toate aceste luări de poziție a reieșit că nimic nu este pe deplin favorabil, că orice decizie s-ar lua nu ar fi o catastrofă și că orice este posibil. Ceva mai descurajant nu se putea imagina.

Singurul politician care a manifestat mai multă hotărâre în această privință a fost președintele Traian Băsescu, care nu ezitase să taie salariile cu 25% și să crească TVA la 24%. Ceea ce nu s-a spus cu limpezime este faptul că numai un calendar foarte strâns al aderării la moneda comună ar fi pretins reforme atât de drastice. FMI, care avea o agendă diferită, propusese în 2010 un plan de reforme mult mai moderat.

Reformele structurale au continuat într-un ritm acceptabil, dar aderarea la moneda comună a rămas la fel de nebuloasă. Zona euro a trimis semnale neliniștitoare, care au întreținut la București starea de indecizie. Până acum două săptămâni, când vicepreședintele Comisiei Europene Valdis Dombrovskis spunea la București că România nu ar trebui să grăbească procesul de aderare, ba, dimpotrivă, că ar fi mai nimerit să-și ofere un răgaz. Desigur, el s-a exprimat în termeni tehnici, vorbind despre Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM2), dar a fost clar că descurajează o politică de urgență. Zona euro nu dorește să atragă în interiorul ei o țară care ar putea deveni o nouă povară (ca Grecia, Spania, Portugalia etc). A fost puțin comică și de data aceasta declarația lui Mugur Isărescu, care a explicat că România întrunește toate condițiile de aderare, dar că, desigur, în ce privește intrarea în ERM2 nu este încă pregătită.

În orice caz, declarația lui Dombrovskis a fost binevenită, căci oferă întrucâtva o dezlegare României, stresată și așa de rigorile reformei, și interzice de aici înainte demagogia pe tema monedei comune.