Acordul Brexit - cronica unei catastrofe anunţate

Ceea ce s-a numit, înşelător, ”un deal”, în speţă un acord între Bruxelles şi Londra care să pună bazele unei retrageri organizate a britanicilor din Comunitate, de natură să nu facă rău prea mult nici unora nici altora, poate trece într-o lucrare de ficţiune drept orice doreşte romancierul.

Dar cele aproape 600 de pagini ale documentului nu reprezintă, în realitate, un acord real. E, mai degrabă, un diktat mascat. Unul care, izvorând din ideologie şi angoase europene şi admis de premierul britanic din frică de divorţ, are menirea să usture şi să pedepsească ”perfidul Albion”, să-i destrame visul redobândirii suveranităţii şi să-i descurajeze definitiv pe potenţialii săi imitatori antiglobalişti de pe Bătrânul Continent.

În esenţă, înţelegerea, parţial secretă, încă, în clipa în care membrii cabinetului britanic îl aprobau prin aclamaţie şi începeau să se împuţineze, aruncând prosopul, în semn de protest, precum demisionarul ministru pentru Brexit, Dominic Raab, e în bună parte praf în ochi.

Conţine un bluf privind contenciosul cheie, al Irlandei, a cărui soluţionare, în sensul menţinerii unei frontiere irlandezo-nordirlandeze libere de taxe şi controale vamale, se amână la calendele greceşti. Şi e, în genere, o cacialma, acreditând că s-ar produce o imaginară plecare a britanicilor. În fapt, în schimbul menţinerii "interimare”, cum îi zice pudic, în uniunea vamală cu europenii, Marii Britanii i se cere să accepte să-şi piardă dreptul de vot în Comunitate, dar să-şi păstreze, legate de gât, pietrele de moară ale cotizaţiilor şi contribuţiilor şi bolovanul respectării normelor comunitare.

De pildă în materie de piaţă a muncii şi subvenţii. Cu un ”ce” nu doar vindicativ, ci şi resentimentar inclus în pachet, care le propune britanicilor să-şi asume succesive amânări şi faze de tranziţie, dar fără şanse reale de a părăsi Comunitatea unilateral, prezumtivul ”deal” e cu totul altceva decât pare a fi. E o manieră aparent elegantă de a le accepta formal, englezilor, votul pentru Brexit şi de a le invalida simultan voinţa exprimată prin rezultatul referendumului pe acest subiect.    

Dincolo de părţile sale bune, cum ar fi prezervarea drepturilor sociale, de şedere şi de muncă ale celor trei milioane de europeni din Marea Britanie, precum şi ale milionului de britanici din UE, acordul e o cutie a Pandorei. Pentru democraţiile Bătrânului Continent reprezintă o veste catastrofală. Se va deplânge iar nerespectarea unor promisiuni făcute electoratelor. O dată în plus se vor regreta birocraţia şi superbia comunitară. Se va da vina pe turnul de fildeş al elitelor negociind înţelegeri de natură să anuleze voinţa democratic exprimată a unui popor şi se vor arunca lături pe blazonul unei UE, comparate răuvoitor, de antieuropeni de extracţie putinistă, cu Uniunea Sovietică.

E la mintea cocoşului că, astfel, se dă apă la moară extremismului. Nu alt efect ar avea şi repetarea referendumului cu privire la Brexit, cerută de mari segmente ale stângii europene. Reluarea lui nu e un proiect fezabil decât cu preţul discreditării definitive a oricăror consultări populare. Şi, deci, a democraţiei, a cărei imagine în Europa s-a văzut masiv prejudiciată şi în trecut de ideea dezastruoasă a repetatelor referendumuri pe model franco-olandez, reeditate până ce euroscepticii s-au îndurat să ofere la urne rezultatul ”optim”, prestabilit de eurocraţi.

Nu aşa se întăresc valorile democraţiei, infatigabil invocate, când le convine liderilor de la Berlin şi Paris, dar ignorate când nu se pot aplica standarde duble. O grilă invariabil specială, de o severitate neegalată, s-a impus de pildă evaluării opţiunilor politice americane. Sau israeliene.

În ultimii ani, au ”beneficiat” de tratamente şi exigenţe aparte, doar parţial meritate, atât polonezii, cât şi ungurii. Până la raportul MCV şi rezoluţia Parlamentului European din noiembrie 2018, regimul Dragnea s-a bucurat, în schimb, la Berlin, Paris şi Bruxelles de o clemenţă pe cât de îndelungată, pe atât de contraproductivă din unghi democratic şi de greu explicabilă, bonus, probabil, acordat unui executiv nominal de stânga, chipurile social-democrat. Acum a venit rândul britanicilor să fie vitregiţi.

Obligaţi, spre a-şi prezerva accesul la o zonă a liberului schimb, să renunţe la suveranitate şi să respecte durabil reguli străine, pe care majoritatea cetăţenilor le detestă, britanicii s-ar putea considera în corzi. În reacţie, s-ar putea simţi îndemnaţi să bată la uşa memoriei istorice, oferindu-şi recursul la o doză de rapel, o revaccinare imunizatoare, în amintirea epocii de glorie de la prima Elizabetă la Churchill, în faţa unui continent receptat ca ostil.

Or, securitatea europeană nu se poate lipsi de contribuţia britanică la pacea continentală, aşa cum proiectul de pace european, principala mândrie şi justificare a naraţiunii comunitare, n-a putut renunţa vreodată la umbrela militară a NATO şi la scutul nuclear american.

Ignorat cu plăcere de francezi când îşi vehiculează proiectul favorit, al unei ”armate europene”, acest aport anglo-saxon cheie la securitatea Europei rămâne esenţial şi pentru menţinerea coeziunii est-vest în UE. Dată fiind frica rezonabilă de un Brexit dur, intransigenţa negociatorilor conduşi de Michel Barnier a sfârşit prin a-i întoarce mâna la spate şefei moderate a guvernului conservator de la Londra. Ceea ce-i pune în pericol guvernul şi poziţia la şefia propriului partid, riscând să-i împuternicească pe termen lung pe extremiştii ambelor tabere. Cărora li s-a furnizat cu asupra de măsură, prin acest aşa-zis acord, muniţie decredibilizând instituţiile, practicile şi alianţele democraţiilor.

Încât inflexibilitatea franco-germană, exprimând teama ca un eventual Brexit de succes să nu demoleze mitul prezumtivei lipse de alternativă a Uniunii, nu i-a făcut bine Comunităţii din nicio perspectivă. Nici măcar din unghiul celor care tolerează ideea unei Europe cu mai multe viteze. Şi cu mai multe periferii. Idee care ar putea prefigura de fapt ea însăşi catastrofa destrămării UE.