În prag de an şi eră postdemocratică

"2017 va fi insuportabil", s-a spus. Serios? Am ricanat, cam indispus după un an care mi-a stat în gât. Să se poată şi mai rău? Desigur, mă uit spre ţărişoară şi mă apucă un soi de greaţă încă înainte de a fi îngurgitat prima sarma. Căci România se apropie de pragul de dincolo de orice cosmetizări. E aproape dincolo de amăgiri. Realitatea incontestabilă a reluat-o în stăpânire.

Sau o va face în curând. O văd cu ochii minţii precum ”Frumoasa adormită”, în prelungit leşin. Căci ţara e exsanguinată de emigrarea tinerilor gânditori şi muncitori. Iar acest braindrain riscă să se accentueze şi să se accelereze masiv după ce ţara a reîncăput şi oficial pe mâna lungă a PSD, care a condus-o cum ştie mai bine, pe faţă şi pe dos, în ultimele trei decenii.

De la Iohannis la Dragnea şi Grindeanu şi retur

Numirea în funcţia de premier a lui Sorin Grindeanu, o nouă pantomimă, prin care stăpânul momentan al inelului, Dragnea, mimează deschiderea spre tineri şi antreprenori a osificatului postcomunism cu eticheta PSD, pune capăt, deocamdată, promisului război între palate.

Dar manevra nu-i convinge decât pe credulii incurabili. Grindeanu, că provine din servicii sau nu, e condamnat din capul locului. Fiindcă, din două una. Ori îl apucă nebunia şi transpune fie şi doar parţial promisiunile electorale nesimţite ale PSD şi atunci aduce ţara în grabă mare în sapă de lemn. Fie îl apucă, tardiv, patriotismul şi nu dă ce a făgăduit populistul său partid. Atunci va deconta ura celor minţiţi. În ambele cazuri îl paşte, ca şi pe Dragnea, un eşec monumental.

La rândul său, Klaus Iohannis, care a tresărit profitabil respingând opţiunea siriană a Moscovei, Sevil, n-a avut loc de-ntors. În lipsă de motive obiective a acceptat, silit, numirea. Acum se va putea întoarce la Sibiu, la somn, tăcere şi călătorii extinse. Dacă nu realizează că el este cam tot ce le-a rămas multora ca scut, între o realitate nemachiată şi gaura neagră a disperării nude. 

Exerciţiile de aruncat praf în ochii românilor riscă să continue aşadar, neabătut, cot la cot cu minţitul de popor la radio şi televizor. Patentată în România, democraţia originală, a cărei instituţie cheie este minciuna de pe sticlă, s-a extins mai nou pe toate meridianele şi în toate mediile.

Rusia lui Putin şi evul postamerican

Soldaţii ei digitali sunt bloggerii Kremlinului, precum şi hackerii, postacii, boţii creaţi de Putin şi plătiţi de cominformul său, care cuprinde, altă invenţie a mileniului, nu doar postcomunismul, ci revoluţionari ai tuturor doctrinelor extreme, o nouă internaţională naţionalistă, reunită sub flamura dughinismului nazisto-bolşevic.

Postdemocraţia s-a impus astfel, pe nesimţite, pe mai toate paralelele, sub oblăduirea, până spre sfârşit blajină, a stângii relativiste, postmoderne, marca Obama. În ce-l priveşte pe acest din urmă preşedinte al SUA, el pare să fi înnebunit de-a binelea abia în finalul mandatului său. Când a început să se comporte precum puştii care, după ce pierd la dame, se răzbună zgomotos, măturând, cu gesturi furioase, piesele restante de pe tablă.

Altfel nu se poate lămuri trădarea, la ONU, a principalului aliat al SUA în Orientul Mijlociu. Căci, spre eterna ei ruşine, administraţia Obama a permis anului să se încheie în nota tolerării, în Consiliul de Securitate, a unei rezoluţii anti-israeliene. Frustrarea de pe urmă explică şi gestul teatral al expulzării tardive a zeci de spioni ruşi, ca represalii pentru intervenţia prezumtivă a lui Putin în campania electorală americană. Neurastenia vădită a ambelor gesturi, inutile din unghiul agendei lui Obama, nu face decât să sugereze că ne-am putea afla în pragul unei ere mondiale nu numai post-liberale, ci şi post-americane.

Ştim cui trebuie mulţumit pentru acest trist triumf universal al antidemocraţiei. Politica externă a preşedintelui SUA s-a derulat subsumată cuvântului de ordine ‚please, make no shit'. Or, la umbra deasă, excrementală, a acestui motto, s-a extins în ritm alert, nu în ultimul rând în Europa, spectrul „democraţiei iliberale”, după cum a numit-o, prost inspirat, Fareed Zakaria. Odată cu ea s-a răspândit, de la Caracas şi Ankara până la Manila, materia rău mirositoare şi grav molipsitoare a autocraţiilor şi dictaturilor naţionaliste, a corupţiei, precum şi a terorismului regimurilor totalitare în născare, la „sfârşit de istorie”, spre a nu uita nici de proorocul mincinos paradigmatic, Francis Fukuyama.  

Lumea încă liberă cu Trump la cârmă

Ce-ar mai rămâne de făcut democraţiilor? Americii? Conform lui Andrzej Talaga, de la Warsaw Enterprise Institute, citat de polonezul Rzeczpospolita, noul preşedinte american Trump ar fi tentat să se arunce în braţele Moscovei, ca să pună China comunistă pe butuci. Căci dacă ai în faţă doi bandiţi, este cuminte să te aliezi cu cel mai slab, spre a-l învinge pe tâlharul cel puternic.

Or, ipoteza discutabilă că Rusia ar fi mai slabă decât China rămâne de probat. Apoi nu este clar defel de ce în acest hibrid război mondial în care ne-a propulsat Moscova, cot la cot cu islamismul militant şi fundamentalist, a cărui revoluţie a început la Teheran şi în deşertul Arabiei Saudite, America are cu adevărat nevoie de Rusia lui Putin spre a învinge. Între America şi Rusia incompatibilitatea e totală, sistemele prea diferite ca să permită altceva decât o alianţă punctuală, dacă SUA nu vor vira, sub Trump, către fascism.  

Mai e loc de un zâmbet şui? De o rază de speranţă oricât de firavă? Mai e. Un imprevizibil la cârma SUA n-ar fi exclus să-i sperie şi pe răi. Să instaleze subit oarece linişte în clasă. Să înţeleagă importanţa presei independente. Ca unii să nu mai poată plagia, prosti, dezinforma şi cenzura netulburaţi. Iar massmedia gen Ghiţă teveu, mocirla trei şi, în genere, toate sucursalele Kremlinului, brusc temperate, să înceapă să mintă ceva mai măsurat.